Un film, o întrebare

Recunosc, sunt genul de om care preferă filmele vechi, de prin anii ’50, ’60. Cred că atunci se punea mai mult accent pe jocul actoricesc și fiind pasionată de teatru, îmi place să urmăresc fiecare mimică a actorilor. Iar  ei, actorii, mi se par mult mai umani decât vedetele hollywoodiene din zilele noastre, operate și photoshopate, modelate toate după standardele actuale. Peisajele sunt desprinse parcă din povești, orașele bubuie de viață iar natura calmă creează cadrul protector în care se desfășoară aventurile personajelor principale.

Cu toate că aș putea petrece oricând o seară liniștită pe canapea, uitându-mă la un film vechi, imi place să urmăresc și când apar filme noi, pentru că nu aș renunța niciodată să merg cu prietenii la cinema. Vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în lumea cinematografică iar calitatea unor filme din zilele noastre este de necontestat.

Prietenii mei vor acum să vadă filmul „Beyond Skyline”, cu Frank Grillo în rol principal. Pe Grillo îl știu din serialul meu preferat, „Prison Break”, în care îi dădea viață personajului Nick Savrinn, așa că am fost nerăbdătoare să mă uit la trailerul noului său film.

Beyond-Skyline-mic.jpg

 

Nu sunt o eu împătimită a fimelor SF, însă întotdeauna m-am întrebat cum aș reacționa dacă Pământul ar fi atacat de vreo specie de extratereștrii răuvoitori. Prima dată când m-a izbit acest gând a fost atunci când un coleg de facultate a râs de mine, spunându-mi că dacă am fi atacați de extratereștrii aș fi prima care ar muri. Omul era îndreptățit să creadă asta, având în vedere comportamentul meu de atunci. Mă împiedicam de orice ușă, îmi uitam rucsacul peste tot, îmi cădeau eprubetele din mână și de fiecare dată când făceam vreun experiment chimic, mă îndepărtam rapid de flacără, fiindu-mi foarte frică de foc. Și totuși, motivul principal pentru care colegul meu mi-a zis ce mi-a zis este faptul că ajutam toți colegii. În opinia lui, dacă ne-ar fi atacat extratereștrii, eu aș fi căzut prima victimă, fiindcă în loc să fug, eu m-aș fi oprit să îi ajut pe toți. Acum îmi dau seama că am primit un compliment, dar la momentul respectiv am fost foarte revoltată. Eu, să mor prima? În niciun caz! Eu sunt vitează, i-aș salva pe toți! Și după ce aș fi dus familia și prietenii la adăpost, m-aș fi întors să îi conving pe atacatorii nemiloși că noi, oamenii, nu suntem o specie chiar așa de rea și că putem toți conviețui și avea grijă de planeta noastră. Am construi împreună o civilizație nouă în care ar domni pacea.

Adevărul este că nu știu cum aș reacționa. Și probabil nici nu o să aflu vreodată. Mult mai probabil este ca pe 3 noiembrie 2017 să mă găsiți la cinema, urmărind filmul SF care s-ar putea să îmi dea câteva idei de supraviețuire…just in case  🙂

 

Articol scris pentru SuperBlog2017. Fotografia nu îmi aparține.

Eu și apa

Cu apa am o relație de iubire-ură. Ador să înot. Imi place să mă scufund în apa mării, să îmi aud doar respirația și tremurul apei. Iubesc cum soarele se reflectă în apa mării și cum sclipirile valurilor îmbogățesc fiecare fotografie. Ador să mă plimb dimineața pe malul mării, să alerg pe plajă și într-un sfâșit să intru în apă și să mă bălăcesc repede, până să apară primii turiști pe plajă.

Îmi place să înot și în piscină. Încerc să îmi petrec cât mai multe dimineți înotând, fiindcă niciun alt sport nu mă relaxează mai mult. Ador senzația pe care o am atunci când îmi beau cafeaua pe drumul spre birou, simțindu-mi picioarele ușor amorțite de la bătutul apei și picăturile de apă care îmi cad de sub pălărie fiindcă nu am niciodată răbdare suficientă să îmi usuc bine părul.

Dacă pentru înot am o pasiune teribilă, băutul apei îmi dă mari bătăi de cap. Uit mereu să beau suficientă apă. Poate să treacă o zi întreagă și eu să nu fi băut nici măcar o picătură de apă. Apoi seara recuperez și beau cât ar fi trebuit și nu am băut în cursul zilei.

Cafea în schimb beau, nene, o grămadă. Am o pasiune pentru ea. Îmi place să o beau dimineața, pe balconul meu sau pe fotoliu, până să sune alarma care nu mă trezeste, ci îmi amintește că trebuie să mă pregătesc să plec la birou. Îmi place să o beau în concediu pe plajă sau pe terasă la munte, cu familia și prietenii. Și îmi face plăcere să o beau chiar și cu colegii, în pauze. Nu îmi lipseste niciodată de pe birou și o iau cu mine și în ședințe când uneori e singurul lucru care mă ajută să fiu atentă.

De curând am descoperit romanele lui Hemingway și, încercând să învăț mai multe despre acest autor, mi-am cumpărat cartea „ Rețetele lui Hemingway” de Craig Boreth. Acolo am găsit secretul unei cafele cu adevărat bune: se face cu apă de izvor. Citind cartea, mă și vedeam în pădure, aducând apa de izvor la focul de tabără până să răsară soarele și pregătind cafeaua delicioasă pentru colegii mei aventurieri.

Chitită să beau o cafea făcută după rețeta din carte, am comandat un bax de apă de izvor La Fântâna, apă tocmai din munții Serbiei.

 

pmOOjJd_sticle produse

apa-de-izvor.jpg

 

 

Fericită, îmi beau cafeaua și citesc pe balcon „ Pentru cine bat clopotele” la lumina soarelui de toamnă. De acum încolo o să îmi iau sticluța de apă de izvor și la birou și o să îmi beau porția zilnică de apă gândindu-mă la călătorii și aventuri prin munți.

 

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Fotografia nu îmi aparține.

Căsuță de călător

Călătorului îi șade bine cu drumul. Pentru el a deține o casă nu este o prioritate. Să plătească el rata bancară lunară pentru a avea siguranța unei locuințe? Să își strângă banii ca să cumpere mobilă??! Nu mai bine își ia rucsacul în spate și vede toată Europa cu banii aștia?

Adevărat, dar chiar și cel mai avid călător are un loc unde se întoarce cu drag, unde petrece timp cu familia sau pisica, citește cărți despre noi excursii și își editează fotografiile sau articolele.

Căsuța lui îl reprezintă și este mândru de ea. Micuță, fără pretenții, echipată doar cu câteva aparate de bucătărie cât să își pregătească strictul necesar, dar caldă, primitoare și cu un balcon mare pe care poate se poate sta și citi la soare, visând la plajele pe care le-a vizitat vara.

Pentru un călător pasionat de fotografie, lumina este foarte importantă. Așa că lămpile, veiozele și lumânărelele sunt obiecte importante ce nu lipsesc din căsuță. Iar cărțile de fotografie, albumele de artă și hărțile tronează pe rafturile bibliotecii.

Trepiedul și aparatul de fotografiat au locul lor special în căsuță și sunt mereu pregătite de acțiune. Obiectivele stau și ele cumințele, gata – gata să fie folosite.

Călătorul vine mereu obosit acasă, dar plin de emoții, încărcat cu amintiri frumoase. Căsuța lui rezonează cu el și este plină de energie pozitivă. Îl așteaptă cu drag să se odihnească pe canapeaua ei, la căldurică. Nu lasă nici un strop de căldură să se irosească, totul este pentru el, pentru stăpânul ei, ca să se bucure că ajunge înapoi acasă. Călătorul a cerut de mult  timp o termografie pentru căsuța iar rezultatele sunt uimitoare. Un călător are grijă ca locuința sa să fie cât mai primitoare fară să consume prea mult. În ciuda nivelului ridicat de energii pozitive, de căldură, nu numai sufletească, de temperatură ridicată care imită temperaturile mediteraneene, pierderile sunt minime. Căsuța are bineînțeles și un certificat energetic, așa cum îi stă bine oricărei locuințe de călător.

certificat-ieftin

Când stăpânul ei este din nou gata de drum, căsuța se întristează un pic. Își închide ferestrele, centrala, stinge luminile și încuie ușa. Cărțile sunt din nou aranjate frumos pe rafturi, niciuna nu zace rătăcită pe pat, nicio revistă de călătorii nu stă uitată pe măsuța de cafea. Perdelele de la geamuri sunt trase, căsuța parcă doarme linistită. Se închide ca o cutie mică, se cufundă într-un somn profund și își păstrează toată dragostea și căldura în așteptarea omului său. Somn ușor, căsuța mea! Ne vedem în curând!

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Fotografiile nu îmi aparțin.

Buget de călător

Piedica cea mai grea care îi oprește pe oameni să călătorească mai des este bugetul. Nu de multe ori mi s-a întâmplat să îmi doresc să plec într-o excursie și bugetul să nu îmi permită.

Și mai des însă mi se întâmplă să plec într-o excursie mult visată și apoi să rămân în pană de bani. Încep să tânjesc după hăinuțe, prăjiturele sau cafeluțe și mă abțin să le cumpăr. Nu pot spune că am o voință de fier, mai degrabă mă ajută goliciunea portofelului.

Oricât de boemă pare o astfel de viață, există momente când realitatea te lovește în moalele capului și îți dai seama trebuie să găsești o soluție pentru ca portofelul să nu se mai simtă așa rușinat.

Unui călător adevărat nu îi este greu să facă rost de venituri în plus și este dispus să accepte joburi din cele mai diverse pentru a își urma pasiunea. Dacă citești multe bloguri de călătorie o să vezi cum autorii lor au lucrat în baruri, în magazine, au predat engleza în  țări exotice sau au lucrat remote pentru diferiți clienți.

Eu am ales să mă folosesc de pasiunile mele și să încerc să am un oarecare profit de pe urma lor.

Pasiunea pentru călătorit s-a transformat într-un curs de ghid de turism. După un an de pregătire, o lucrare finală și un examen voi fi în stare să obțin acreditarea necesară și să colaborez cu diverse agenții de turism. Așa îmi voi putea petrece weekendurile călătorind și câstigând un ban în plus pe care îl pot pune deoparte pentru o călătorie pe care mi-o doresc cu adevărat.

Și cursul de fotografie pe care l-am urmat și diploma de fotograf mă pot ajuta să scot un profit în plus. Cu un atestat și o autorizație pot fotografia evenimente sau vinde fotografii în mediul online. Competiția este acerbă și ca să poți vinde fotografii trebuie să fii printre cei mai buni, însă să fii fotograf și să surprinzi momente importante din viața oamenilor poate fi unul dintre cele mai simpatice moduri de a îți îmbunătăți bugetul.

Cea mai ușoară soluție rămâne totuși un împrumut rapid. Cum banii sunt mereu motiv de ceartă și prietenia nu se amestecă cu afacerile, evit să apelez la prieteni sau familie. Așa că alegerea mea este mai mereu creditul până la salariu. Sunt atentă să mă uit la condiții si să aleg cele mai bune credite.Telecredit.ro-credit_fara_dobanda

Important este să găsesc o  metodă prin  să îmi îndeplinesc visul și să lupt în continuare pentru el, în ciuda piedicilor care pot apărea în viața oricărui om.

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Fotografiile nu îmi aparțin.

Odă pentru rucsac

Rucsacul este pentru mine una dintre cele mai utile invenții. Al meu rucsac colorat este de încredere și m-a însoțit în multe aventuri și experiențe de neuitat. Mi-a fost alături când m-am rătăcit pe străzile Madridului, când am pierdut trenul din Sinaia sau când am petrecut o noapte în deșertul Saharei. Îmi este atât de drag încât nu îmi pot imagina cum călătoreau oamenii cu o simplă bocceluță. Mi-am odihnit capul pe el atunci când nu mai puteam de oboseală și nu s-a supărat pe mine când l-am uitat în mașina unui prieten. Noroc că l-am recuperat a doua zi, altfel făceam o ditamai depresie.

large_img_1061070

Atunci când călătoresc îmi pun de cele mai multe ori  în rucsacul meu actele, biletele, portofelul,  telefonul mobil, ghidul și aparatul foto. Îmi iau cu mine și o geantă mică și elegantă, pe care o port însă doar seara, când merg la restaurant sau vreun spectacol.

De rucsacul meu drag nu mă despart nici în zilele care se scurg liniștite în orașul meu. Îl iau cu mine la birou și apoi la sală. Îl umplu cu echipamentul de sport, un portofel, telefonul mobil, o nelipsită carte și alte nimicuri pe care le cară orice femeie oriunde după ea.

De multe ori rucsacul meu ascunde și câte un bilet la teatru sau operă pe care îl păzește cu grijă până când cel din urmă va fi mutat în geanta care mă va însoți la spectacol.

large_img_1039037

În zilele în care am chef de cumpărături ignor țipetele disperate ale portofelului și admir capacitatea generoasă a rucsacului meu de a găzdui noile haine, pantofi, cărți, CD-uri și DVD-uri, cercei și brățări sau chiar obiecte decorative.

large_img_1137307

Sunt puține lucruri pe care rucsacul meu nu le poate primi, și nu din rea voință, ci din cauza dimensiunilor mari ale obictelor cu pricina.

Un singur lucru ține rucsacul ascuns bine, într-un buzunar secret, unde nimeni nu poate ajunge. Un carnețel mic, colorat, pe coperta căruia scrie Follow your dreams și unde îmi notez fiecare idee, gând și dorință.

Nimănui nu aș încredința acest carnețel și nimănui nu am să i-îl arăt. Numai rucsacul meu îl știe și îl păzeste cum nimeni altcineva nu ar mai face-o.

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Fotgrafiile nu îmi aparțin, sunt preluate de pe answear.ro

O cină magnifică

Ce fericire! Ioana a venit în vizită la mine și mi-a adus cartea pe care o rugasem să mi-o cumpere, „ Adio, arme!” de Ernest Hemingway. Când am văzut filmul „ Hemingway și Gellhorn” mi-am dat seama, spre rușinea mea, că nu știu mare lucru despre acest scriitor. Așa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit la filmul „ Adio, arme!” și să o rog pe Ioana să îmi cumpere în drum spre mine cartea cu același nume.

Era prima dată când Ioana mă vizita în garsoniera mea nouă. Pe lângă cartea cerută, Ioana mi-a adus și un cadou de casă nouă, presa de ulei YODA HOME PRO.

– Știu că nu gătești, dar cred că acum ar fi momentul să înveți. Am profitat de reducerile la presa de ulei YODA ca să te învăț cum să gătești mâncare sănătoasă.

– Adică să mă înveți să gătesc…

logo-yoda_1504191001

Am petrecut următoarele ore exersând rețete și uitându-ne la filme după cărțile lui Hemingway. Imediat ce a plecat Ioana am adormit, răpusă de oboseală. M-am trezit buimacă din cauza zgomotului puternic. Un murmur continuu, o agitație infernală, un miros plăcut. Văd oameni îmbrăcați în alb, purtând deasupra capului farfurii pline cu cele mai diverse mâncăruri, oameni căutând prin bucătărie ingrediente, alții adăugând condimente peste fripturile rumenite și unii strigând disperați că li se ard prăjiturile în cuptoarele încinse. Deodată se apropie de mine un omuleț agitat care îmi spune că domnul și doamna Hemingway au sosit și s-au așezat la masa lor preferată. Am doar câteva minute să le pregătesc o cină specială și să îi fac să se simtă bine în restaurantul nostru ca să revină, asa cum au făcut-o până acum. Eventual să lase și un bacșis mare. Părerea domnului Hemingway despre mâncarea servită de noi atârnă greu. O singură greșeală și steaua Michelin ne poate fi retrasă. Îmi revin repede din șoc, observ pălăria de bucătar de pe capul meu și mănușile mari care îmi acoperă mâinile ce nu au gătit nimic până acum câteva ore. Îmi adun tot curajul și încep să mă gândesc la un meniu. Îmi aduc vag aminte că am citit un articol despre burgerul preferat al scriitorului și dau ordin să mi se aducă toate ingredientele necesare. Nu e bine, nu e bine…aș vrea să adaug ceva special. Nimic extravagant. O note de finețe, de eleganță, de plăcere.  Presa mea! Unde e presa mea de la Ioana?! Draga de ea, aici e! Sunt recunoscătoare pentru darul făcut de prietena mea bună. Voi folosi puțin ulei presat la rece pentru a da burgerului savoarea demnă de un geniu al cuvintelor.

Yoda-red-copy

De îndată ce sunt gata, așez burgerii pe farfurii și îi predau expertului în aranjamente. El decorează farfuriile soților Hemingway cu sosuri speciale și chipsuri făcute tot folosind uleiul de la presă.

Cina este un real succes. Domnul Hemingway mă invită la masa lor ca să încerce să afle ce ingredient secret am folosit. Niciodată nu aș recunoaște că am folosit o presă modernă pentru a obține uleiul pur ce a dat savoarea deosebită mâncării. Acesta va fi un mister pe care nici măcar un jurnalist de calibrul domnului Hemingway nu îl va putea descrifra.

Mă îndrept hotărâtă spre masa celor doi, decorată deja cu o mulțime de pahare de Daiquiri. Văd cum scriitorul se uită înspre mine, simt cum roșeața pune stăpânire pe obrajii mei și picioarele mi se înmoaie de emoție. Un client tocmai se ridică de la masă. Își trage scaunul și mă lovește. Cad lată.

Mă trezesc brusc, transpirată toată. Pff, oare câte pahare Daiquiri am băut cu Ioana? Ah, nu am băut. Presa, presa mea! E aici! Ce bine! O să mă apuc să îmi exersez talentul nou descoperit și am să îmi invit prietenii la cină.  Se pare că nu a fost nevoie decât de o magnifică presă de ulei și un magnific scriitor care să mă inspire și să îmi dea curajul să încep să gătesc.

 

Poveste scrisă pentru SuperBlog 2017. Fotografiile nu îmi aparțin, sunt preluate de pe https://ro.yodaeurope.eu/

Aprobat!

colop_1502401232-1

– Da, aprob. E o idee bună.

– Mă bucur, a zis colega mea. Atunci o să îi trimit mailul acesta șefului meu.

– Eu mă bucur că am putut să te ajut, zic mulțumită și mă retrag la biroul meu.

 

Seara mă întâlnesc cu prietenii mei în barul preferat. Obosită de mulțimea de sfaturi pe care le-am dat toată ziua colegilor, îmi comand o bere rece și, fără să îmi las prietenii să schițeze vreun gest de interes, încep să mă vait despre cât de greu este să te întrebe colegii mereu câte ceva.

Paul mă privește plictisit dar asta nu mă oprește să îmi țin discursul în continuare. Măcar Elena pare interesată de ceea ce povestesc. Doar le-am mai povestit de colegii mei de atâtea ori, sigur vor să afle cum se descurcă Ionela cu noile taskuri si cum îmi cere confirmarea de câte ori scrie un mail.

Paul își mai comandă o bere și o dă pe gât. Trântește paharul gol pe masă, se uită fix la mine și cu un glas hotărât spune:

– Draga noastră, avem un cadou pentru tine.

– Cu ce ocazie? întreb eu și mă holbez mirată la o cutiuță împachetată cu grijă în hârtie colorată.

– Nimic special, răspunde Elena. Îți dăm acest cadou fiindcă îți suntem prieteni și vrem să încercăm să te facem să realizezi ceva despre tine.

Mă uit ușor strâmb la Elena, fiindcă sunt convinsă că știu tot despre mine și nu am nevoie să realizez nimic… Rup nervoasă hârtia de împachetat și deschid cutia.

– E o ștampilă. Ce să fac eu cu o ștampilă?ash-rosese_2013_60_ash-rose

– Știm că e o ștampilă. Am ales-o chiar noi dintr-o mulțime de stampile. Dar vezi că am profitat de serviciul de personalizare și am adăugat ceva. Ia uită-te mai bine la ea!

Întorc cadoul ciudat pe toate părțile și citesc ce scrie pe plăcuța ștampilei mele: „Aprobat. Guru Carmen”

–  Guru Carmen? Ce e asta? Ce vreți să îmi spuneți?

– Mai ia o gură de bere și încearcă să nu te ambalezi. Ai observat cum ai tendința să sfătuiești pe toată lumea? Asta nu ar fi o problemă dacă toți ți-ar cere opinia. Sau dacă nu ai lua-o personal când nu ți se urmează sfaturile întocmai.

– NU, NU AM OBSERVAT! Și chiar dacă ar fi așa, ce să fac cu o ștampilă? E drăguță, ștampila Colop, dar totuși….

– Tu împarți lumea în „Aprobat” sau „Neaprobat”. Cine îți place și îți urmează sfaturile este clar „Aprobat”, cine nu….nu.

– Ne gândeam să faci un exercițiu simplu. De fiecare dată când dai un sfat pe care nu ți l-a cerut nimeni, scrie sfatul pe o pagină dintr-un caiet și ștampilează pagina. Când termini de ștampilat toate paginile caietului ne întâlnim tot aici și analizăm urmările sfaturilor tale.

– Dar caiet nu mi-ați luat???!

Paul aruncă o alună înspre mine și începem toți trei să râdem. Subiectul este încheiat pentru următoarele două săptămâni.

Paul și Elena mă așteaptă la masa noastră obișnuită. Alunele și covrigeii tronează în mijlocul mesei, prietenii mei rontăie și râd tare cât să îi audă tot barul.

– Îmi pare rău să vă stric distracția dar ștampila voastră mi-a dat viața peste cap!

– Chiar așa de rău a fost? Spune-ne tot!

Mă asez la masă, scot din geantă caietul și stampila și încep să analizez toate paginile caietului. Le povestesc prietenilor mei despre Andreea, care a trimis un mail colegilor dintr-un alt departament spunând delicat că nu își fac treaba, despre Maria, o prietenă talentată la muzică, pe care am sfătuit-o să publice un video cu ea cântând, despre Luca, cel care voia să își dea demisia și pe care l-am convins să mai aștepte puțin, despre Ion, colegul de la cursul de teatru care avea emoții și își uita replica și căruia i-am spus cum șă rețină dialogul și despre Adrian, prietenul care voia să se despartă de iubita lui și căruia i-am spus că dacă face asta, e un prost. Andreea a primit un mail de atenționare, Maria a fost aspru criticată, Luca a fost concediat, Ion a reușit să spună replicile corect, iar Adrian nu a ținut cont de părerea mea, s-a despărțit de iubită și acum vizitează America de Sud, o chestie pe care am vrut mereu să o fac eu!

– Măcar Ion a spus replicile bine! râde Elena de mine.

– E oribil! Ați avut dreptate. Trebuie să mă opresc din a da sfaturi. Nu tot ce e bine pentru mine, e bine și pentru alții.

– Nu dramatiza. E în regulă să îți spui părerea, dar trebuie să ții cont de faptul că suntem toți diferiți și fiecare are prioritățile lui.

– Exact, noi voiam doar să îți atragem atenția că ai tendința să judeci oamenii dacă nu fac lucrurile așa cum crezi tu că ar trebui să fie făcute și că poate metoda ta de a rezolva lucrurile nu e cea mai potrivită pentru ei.

– Știu, știu…mi-am învățat lecția. Vă mulțumesc din suflet pentru ștampila mea. Cred totuși că o să las stampilatul persoanelor juridice. Apropos, am un cadou pentru voi.

Îmi deschid geanta și scot o cutiuță împachetată în hârtie colorată. Pe ea scrie:

„Aprobat. Prieteni adevărați”

 

 

 

Articol scris pentru Super Blog 2017. Fotografiile nu îmi aparțin, sunt preluate de pe http://www.colop.ro/