Work and Travel

Aș vrea și eu să cunosc acel student care nu visează să vadă lumea. Să călătorească, să petreacă, să cunoască oameni interesanți și să își adune amintiri cât mai frumoase ale tinereții lui.

Pentru mulți studenți români bugetul este însă o mare problemă. Unii dintre ei de abia pot face față cheltuielilor zilnice și își pot susține studiile. Să călătorești în țări străine este deja un lux pentru majoritatea dintre ei.

Bursele Erasmus sunt o soluție minunată pentru cei care au note suficient de bune și care își doresc să experimenteze studiul într-o altă țară. Totuși banii oferiți ca bursă nu constituie decât un minim necesar pentru întreținere iar studenții ar trebui să aibă un buget extra pentru a putea profita cu adevărat de experiența unui studiu în străinătate.

Una dintre cele mai populare oferte pentru studenți este programul work and travel. Personal, nu am participat la program dar am câțiva prieteni din facultate care au declarat că acest program a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața lor (de până acum cel puțin). Prin Work and Travel Vacanțe Speciale poți alege programul cel mai potrivit, destinația favorită și jobul care consideri că îți aduce cât mai multe avantaje. Există servicii de consultanță și asistență prin care studentul își poate găsi un job sau dacă tânărul are deja un aranjament de job poate apela doar la serviciile de înscriere în program.

Work_and_Travel_Vacante_Speciale_05-768x482

Marele avantaj al acestui program este faptul că studenții au posibilitatea să lucreze și să economisească niște bani. Problema este că de multe ori tinerii trebuie să lucreze foarte mult, sau chiar să își ia mai multe joburi pentru a putea face față cheltuielilor de zi cu zi acolo și a se întoarce cu un ban în plus acasă.

Totuși faptul că li se oferă șansa să cunoască noi oameni și să se lovească de o cultură total diferită cântăreste mult astfel încât mulți tineri acceptă provocarea și își aleg o astfel de vacanță specială.

După ce am studiat lista de joburi pusă la dispoziție de CND Vacanțe Speciale mi-am dat seama că dacă aș fi participat la un astfel de program, aș fi ales cu siguranță ca destinație Texas-ul.

Întotdeauna am fost fascinată de poveștile cu cowboy. Mă și vedeam la rodeo, încercând să îmi țin echilibrul pe cel mai nărăvaș cal și fluturând lassoul. Filme precum Giant, cu Rock Hudson și Elizabeth Taylor, m-au făcut să îmi închipui că texanii sunt oameni cu un caracter extraordinar de puternic, care luptă din toate puterile pentru pământul și familia lor și care nu se lasă învinși de greutățile vieții. Astfel de filme m-au făcut să privesc viața la o fermă texană într-un mod ușor idealizat și să cred că munca grea este compensată cu totul de faptul că seara poți trăi ca un adevărat texan, înconjurat de lume veselă și efervescentă și cai frumoși care aleargă nestingheriți pe Marile Câmpii.

În realitate Work and Travel în Texas nu înseamnă condus turme de vite sau participări la rodeo. Poate însemna lucrul într-un restaurant de tip fast food, într-un parc de distracții sau hotel. Înseamnă lucrul cu oameni din diferite țări, îmbunătățirea limbii engleze și bineînțeles, o șansă de creștere a venitului.

Dacă aș fi din nou studentă, eu una nu cred că aș mai rata o astfel de oportunitate.

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Fotografiile nu îmi aparțin.

O investiție

Ca orice călător sunt mereu în căutare de noi idei de creștere a bugetului, pentru a îmi putea permite cât mai multe excursii.

Întotdeauna mi-am dorit afacerea mea proprie și am petrecut o grămadă de timp căutând parteneri de afaceri în care să pot avea încredere, să îmi împărtășească viziunea și cu care să fac echipă bună.

Deocamdată nu am găsit pe nimeni potrivit iar demararea unei afaceri de la zero începe să mi se pară din ce în ce mai complicată.

De curând însă un prieten mi-a spus că ar vrea să investească într-o franciză. Se gândise că ar fi mai avantajos așa, decât să se gândească el singur la un produs, să îl creeze, apoi să  cheltuiască o mulțime de bani pentru promovare. Mai bine să investească în comercializarea unui produs sau serviciu deja cunoscut, de o calitate recunoscută și cu standarde stabilite.

francize

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să începem procesul de cercetare a pieței și să căutăm noi oportunități de afaceri. Se părea că prietenul meu trebuia să decidă domeniul de activitate al francizei. Am adunat o gașcă întreagă și am petrecut cu toții ore bune încercând să analizăm pasiunile și hobbyuirile prietenului meu. Dacă tot urma să se implice în ceva serios, atunci să o facă din toată inima și să lucreze cu drag și pentru ceva în care crede.

A fost clar până la urmă că pentru el cel mai potrivit ar fi fost domeniul serviciilor. Fiindcă este pasionat de sport și petrece nenumărate ore la sala de fitness, fiind atent întotdeauna la ce mănâncă și sfătuiește pe toată lumea cum să facă să își mențină condiția fizică, și-a dat seama că ar vrea să investească într-o franciză din domeniul sportului.

Am căutat apoi prin catalogul francizelor și am găsit franciza Limitless. A început apoi perioada de documentare. Trebuie să afle totul despre companie, să afle cât îl costă investiția și să își dezvolte un plan solid de afaceri. Prietenul meu a fost atras din primul moment de companie, datorită grijii deosebite pe care aceasta o are atât față de clienți, care au acces și la seminarii și evenimente de nutriție, nu doar de sport,  dar și față de antrenori, care sunt formați în concordanță cu noile tendințe din industria fitnessului.  O primă întâlnire cu un consultant este necesară pentru a identifica pașii necesari pornirii afacerii dar și pentru a identifica toate riscurile aferente și a dezvolta o strategie de răspuns.

Toată întâmplarea mi-a dat de gândit. Investiția într-o franciză este o metodă de a porni o afacere sigură și de a evita toate neplăcerile demarării unui business de la zero. Clienții au deja încredere în brand iar calitatea serviciilor este deja dovedită. Prietenul meu este la fel de încântat de idee și urmează să stabilească o întâlnire cu un consultant.

Între timp eu plănuiesc următoarea călătorie în care să îmi descopăr în ce domeniu mi-ar plăcea să investesc pentru a îmi demara propria afacere.

 

Poveste scrisă pentru SuperBlog 2017. Fotografiile nu îmi aparțin.francize

Frumusețe neagră

Copilăria mi-a fost plină de cărți și povești de aventură. De la Winnetou la Anne de la Green Gables, de la d’Artagnan și Contele de Monte Cristo, la Cosette și Jean Valjean, de la Phileas Fogg la Ivanhoe, de la Cavalerii Teutoni, la Pan Volodiovski, toate personajele din romanele de aventură mi-au fost modele. M-au făcut să îmi doresc să descopăr lumea, să lupt pentru dreptate, să fiu curajoasă și să ajut oamenii. Toate cărțile copilăriei mi-au deschis apetitul pentru călătorit iar personajele lor mi-au fost prieteni mai buni decât copiii răutăcioși de la școală.

Tot citind am învățat ce înseamnă empatia. Și am simțit-o pentru fiecare personaj în parte. Mă puneam în pielea lui, sufeream odată cu el și mă bucuram odată cu el.

Copilă fiind, nu am suferit așa de tare pentru niciun personaj așa cum am suferit de milă pentru un  cal negru cu o stea în frunte. Am plâns aproape la fiecare capitol din cartea preferată, “Black Beauty”.

M-a durut sufletul atunci când am citit capitolul despre dresaj, când tânărului căluț de doar 4 ani i s-a răpit libertatea, i-au fost puse zăbala și șaua și a trebuit să învețe să se supună ordinelor omului. Recitind cartea, am privit lucrurile mult mai rece iar capitolul acesta mi s-a părut o analogie a răpirii propriei mele libertăți, când a trebuit să incerc să mă adaptez regulilor societății. Însă la vremea respectivă am suferit enorm pentru bietul căluț și am pătat cartea cu lacrimile mele.

anna-sewell-black-beauty

Încă și mai rău am plâns când am citit capitolele următoare. Viața calului devine din ce în cea mai grea și bietul animal îndură numeroase chinuri din partea oamenilor. Este muncit și bătut cu cruzime, i se dă mâncare de proastă calitate fiindcă grajdarul fura grăunțele stăpănului, este forțat să alerge cu greutatea mult prea mare a trăsurii, se accidentează și ajunge să își dorească să moară, așa cum își dorise și prietena lui, iapa roșcată Ginger, care a și murit din cauza oboselii și chinurilor la care fusese supusă.

Black Beauty a avut o soartă mai bună decât Ginger, atât pentru că a avut o copilărie mai fericită dar și fiindcă o perioadă din viață a lucrat pentru bunul om Jerry Parker. Acesta era un om religios care trăieste fericit cu sotia și copiii în sărăcie dar cu speranța unui viitor mai bun. Jerry pune preț mai mult pe familie decât pe bogăția materială și refuză să își chinuie animalele lucrând duminica, chiar dacă asta înseamnă pierderea unui client fidel. Îmi închipui că Jerry petrecea multe ore citind Biblia, fiind atât de religios, dar cred și că citea cărți de ficțiune din vremea sa, cum ar fi Jane Eyre, Mândrie și Prejudecată,  Rațiune și Simțire sau Marile Speranțe. Cred că din astfel de cărți a înțeles Jerry în ce constă cu adevărat fericirea, a învățat despre empatie și a putut deveni unul dintre puținii oameni din vremurile lui care considera că un animal trebuie tratat omenește, cu grijă și răspundere.

Deși Jerry se îmbolnăvește și trebuie să renunțe la slujba sa și să vândă caii, Black Beauty are parte de o bătrânețe fericită, soarta făcând să se reîntâlnească cu Joe, un băiețel ce avusese grijă de el pe când era tânăr și mai că îl omorâse din neștiință, devenit acum un grăjdar de seamă și priceput.

Nu toți caii au însă parte de o bătrânețe fericită, mulți murind și în vremurile noastre din cauza răutății și neglijenței speciei umane.

Black Beauty este cartea care m-a învățat despre cruzimea cu care sunt tratate animalele, iar Jerry Parker este personajul care mi-a arătat cum ar trebui să fie îngrijiți prietenii noștri necuvântători.

Dacă mi-ar putea citi blogul, aș vrea să le mulțumesc acestor personaje și să le spun că și datorită lor încerc din toată putere să fiu un turist responsabil și să nu provoc nicio suferință animalelor pe care le întâlnesc în călătorii.

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Plângând în parc

Sunt atât de supărată! Dau paharul de vin pe gât, îmi iau geanta cu aparatul de fotografiat, paltonul și umbrela și ies trântind ușa după mine. Nu e corect ca după atâtea repetiții să primim o critică atât de proastă.  Și glumele răutăcioase…uf, ce mă supără! Și să mi se întâmple asta chiar la petrecerea prietenei mele cele mai bune. Sunt atât de nervoasă încât plec de la restaurant fără să mai aștept pe nimeni, deși am venit cu mașina cu un grup de prieteni. Lasă, o să iau un mijloc de transport în comun. Numai să găsesc…

Stația de autobuz este tocmai de partea cealaltă a imensului parc. Nu am ce să fac decât să îl traversez. Este întuneric și frig și sinceră să fiu, îmi este cam frică. Dar mă autoconving că nu mi se va întâmpla nimic rău și o pornesc pe aleea plină de gropi. Îmi intră un toc în groapă, mă impiedic și cad. Mă rănesc destul de grav și sângele curge șiroaie pe piciorul neacoperit de rochie. Îmi dau lacrimile. Mă doare piciorul și mă ustură rana. Petrecere îmi trebuia mie, nu puteam sta acasă să citesc o carte bună? Acum ce fac? Rana o să mi se infecteze.

Îmi aduc aminte de competiția #WeAreTheAnswear. Pentru a câstiga o mașină sau vouchere de cumpărături Answear, trebuie să arăți în social media, folosind hashtagul de mai sus, cum diverse articole de modă se pot dovedi utile în situații inedite.

Îmi vine o idee. Îmi scot eșarfa de la gât și o folosesc ca bandaj pentru piciorul rănit. Hai că merge. Dar eu nu. Nu pot merge bine, desi mă ridic cu o oarecare ușurință de pe pavajul dur. Îmi folosesc umbrela lungă pe post de baston și încep să merg mult mai repede.

Aoleu, ce foame îmi e! De supărare, am plecat fără să gust nimic. Noroc că am o cutie de biscuiți în geantă, pe care o car întotdeauna după mine, în caz că îmi scade glicemia. Nu pot deschide cutia….eiiiiii, Doamne, cât de împiedicată pot să fiu! Îmi scot broșa și  cu ajutorul ei reușesc să deschid cutia buclucașă. Înghit un biscuit dulce și parcă mă simt mai bine. Umplutura de ciocolată reușeste mereu să mă binedispună.

large_img_1094293.jpg

Pornesc iar la drum pe alee și ajung în câteva minute pe partea cealaltă a parcului, la stația de autobuz.  Mașina nu se lasă mult timp așteptată. În jumătate de oră ajung acasă.

Fac repede un duș și mă tolănesc în pat cu o carte bună în brațe. Simt că mi se face somn. Dau să închid cartea dar nu îmi găsesc semnul de carte. Îmi scot o clamă din păr și o prind de pagina cărții. Pun cartea pe noptieră și adorm cu gândul la ce voi purta a doua zi. Nu se știe niciodată ce obiect de modă mă poate salva mâine.

 

 

Articol scris pentru SuperBlog2017. Fotografiile nu îmi aparțin, sunt preluate de pe http://www.answear.ro

Un film, o întrebare

Recunosc, sunt genul de om care preferă filmele vechi, de prin anii ’50, ’60. Cred că atunci se punea mai mult accent pe jocul actoricesc și fiind pasionată de teatru, îmi place să urmăresc fiecare mimică a actorilor. Iar  ei, actorii, mi se par mult mai umani decât vedetele hollywoodiene din zilele noastre, operate și photoshopate, modelate toate după standardele actuale. Peisajele sunt desprinse parcă din povești, orașele bubuie de viață iar natura calmă creează cadrul protector în care se desfășoară aventurile personajelor principale.

Cu toate că aș putea petrece oricând o seară liniștită pe canapea, uitându-mă la un film vechi, imi place să urmăresc și când apar filme noi, pentru că nu aș renunța niciodată să merg cu prietenii la cinema. Vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în lumea cinematografică iar calitatea unor filme din zilele noastre este de necontestat.

Prietenii mei vor acum să vadă filmul „Beyond Skyline”, cu Frank Grillo în rol principal. Pe Grillo îl știu din serialul meu preferat, „Prison Break”, în care îi dădea viață personajului Nick Savrinn, așa că am fost nerăbdătoare să mă uit la trailerul noului său film.

Beyond-Skyline-mic.jpg

 

Nu sunt o eu împătimită a fimelor SF, însă întotdeauna m-am întrebat cum aș reacționa dacă Pământul ar fi atacat de vreo specie de extratereștrii răuvoitori. Prima dată când m-a izbit acest gând a fost atunci când un coleg de facultate a râs de mine, spunându-mi că dacă am fi atacați de extratereștrii aș fi prima care ar muri. Omul era îndreptățit să creadă asta, având în vedere comportamentul meu de atunci. Mă împiedicam de orice ușă, îmi uitam rucsacul peste tot, îmi cădeau eprubetele din mână și de fiecare dată când făceam vreun experiment chimic, mă îndepărtam rapid de flacără, fiindu-mi foarte frică de foc. Și totuși, motivul principal pentru care colegul meu mi-a zis ce mi-a zis este faptul că ajutam toți colegii. În opinia lui, dacă ne-ar fi atacat extratereștrii, eu aș fi căzut prima victimă, fiindcă în loc să fug, eu m-aș fi oprit să îi ajut pe toți. Acum îmi dau seama că am primit un compliment, dar la momentul respectiv am fost foarte revoltată. Eu, să mor prima? În niciun caz! Eu sunt vitează, i-aș salva pe toți! Și după ce aș fi dus familia și prietenii la adăpost, m-aș fi întors să îi conving pe atacatorii nemiloși că noi, oamenii, nu suntem o specie chiar așa de rea și că putem toți conviețui și avea grijă de planeta noastră. Am construi împreună o civilizație nouă în care ar domni pacea.

Adevărul este că nu știu cum aș reacționa. Și probabil nici nu o să aflu vreodată. Mult mai probabil este ca pe 3 noiembrie 2017 să mă găsiți la cinema, urmărind filmul SF care s-ar putea să îmi dea câteva idei de supraviețuire…just in case  🙂

 

Articol scris pentru SuperBlog2017. Fotografia nu îmi aparține.

Eu și apa

Cu apa am o relație de iubire-ură. Ador să înot. Imi place să mă scufund în apa mării, să îmi aud doar respirația și tremurul apei. Iubesc cum soarele se reflectă în apa mării și cum sclipirile valurilor îmbogățesc fiecare fotografie. Ador să mă plimb dimineața pe malul mării, să alerg pe plajă și într-un sfâșit să intru în apă și să mă bălăcesc repede, până să apară primii turiști pe plajă.

Îmi place să înot și în piscină. Încerc să îmi petrec cât mai multe dimineți înotând, fiindcă niciun alt sport nu mă relaxează mai mult. Ador senzația pe care o am atunci când îmi beau cafeaua pe drumul spre birou, simțindu-mi picioarele ușor amorțite de la bătutul apei și picăturile de apă care îmi cad de sub pălărie fiindcă nu am niciodată răbdare suficientă să îmi usuc bine părul.

Dacă pentru înot am o pasiune teribilă, băutul apei îmi dă mari bătăi de cap. Uit mereu să beau suficientă apă. Poate să treacă o zi întreagă și eu să nu fi băut nici măcar o picătură de apă. Apoi seara recuperez și beau cât ar fi trebuit și nu am băut în cursul zilei.

Cafea în schimb beau, nene, o grămadă. Am o pasiune pentru ea. Îmi place să o beau dimineața, pe balconul meu sau pe fotoliu, până să sune alarma care nu mă trezeste, ci îmi amintește că trebuie să mă pregătesc să plec la birou. Îmi place să o beau în concediu pe plajă sau pe terasă la munte, cu familia și prietenii. Și îmi face plăcere să o beau chiar și cu colegii, în pauze. Nu îmi lipseste niciodată de pe birou și o iau cu mine și în ședințe când uneori e singurul lucru care mă ajută să fiu atentă.

De curând am descoperit romanele lui Hemingway și, încercând să învăț mai multe despre acest autor, mi-am cumpărat cartea „ Rețetele lui Hemingway” de Craig Boreth. Acolo am găsit secretul unei cafele cu adevărat bune: se face cu apă de izvor. Citind cartea, mă și vedeam în pădure, aducând apa de izvor la focul de tabără până să răsară soarele și pregătind cafeaua delicioasă pentru colegii mei aventurieri.

Chitită să beau o cafea făcută după rețeta din carte, am comandat un bax de apă de izvor La Fântâna, apă tocmai din munții Serbiei.

 

pmOOjJd_sticle produse

apa-de-izvor.jpg

 

 

Fericită, îmi beau cafeaua și citesc pe balcon „ Pentru cine bat clopotele” la lumina soarelui de toamnă. De acum încolo o să îmi iau sticluța de apă de izvor și la birou și o să îmi beau porția zilnică de apă gândindu-mă la călătorii și aventuri prin munți.

 

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Fotografia nu îmi aparține.

Căsuță de călător

Călătorului îi șade bine cu drumul. Pentru el a deține o casă nu este o prioritate. Să plătească el rata bancară lunară pentru a avea siguranța unei locuințe? Să își strângă banii ca să cumpere mobilă??! Nu mai bine își ia rucsacul în spate și vede toată Europa cu banii aștia?

Adevărat, dar chiar și cel mai avid călător are un loc unde se întoarce cu drag, unde petrece timp cu familia sau pisica, citește cărți despre noi excursii și își editează fotografiile sau articolele.

Căsuța lui îl reprezintă și este mândru de ea. Micuță, fără pretenții, echipată doar cu câteva aparate de bucătărie cât să își pregătească strictul necesar, dar caldă, primitoare și cu un balcon mare pe care poate se poate sta și citi la soare, visând la plajele pe care le-a vizitat vara.

Pentru un călător pasionat de fotografie, lumina este foarte importantă. Așa că lămpile, veiozele și lumânărelele sunt obiecte importante ce nu lipsesc din căsuță. Iar cărțile de fotografie, albumele de artă și hărțile tronează pe rafturile bibliotecii.

Trepiedul și aparatul de fotografiat au locul lor special în căsuță și sunt mereu pregătite de acțiune. Obiectivele stau și ele cumințele, gata – gata să fie folosite.

Călătorul vine mereu obosit acasă, dar plin de emoții, încărcat cu amintiri frumoase. Căsuța lui rezonează cu el și este plină de energie pozitivă. Îl așteaptă cu drag să se odihnească pe canapeaua ei, la căldurică. Nu lasă nici un strop de căldură să se irosească, totul este pentru el, pentru stăpânul ei, ca să se bucure că ajunge înapoi acasă. Călătorul a cerut de mult  timp o termografie pentru căsuța iar rezultatele sunt uimitoare. Un călător are grijă ca locuința sa să fie cât mai primitoare fară să consume prea mult. În ciuda nivelului ridicat de energii pozitive, de căldură, nu numai sufletească, de temperatură ridicată care imită temperaturile mediteraneene, pierderile sunt minime. Căsuța are bineînțeles și un certificat energetic, așa cum îi stă bine oricărei locuințe de călător.

certificat-ieftin

Când stăpânul ei este din nou gata de drum, căsuța se întristează un pic. Își închide ferestrele, centrala, stinge luminile și încuie ușa. Cărțile sunt din nou aranjate frumos pe rafturi, niciuna nu zace rătăcită pe pat, nicio revistă de călătorii nu stă uitată pe măsuța de cafea. Perdelele de la geamuri sunt trase, căsuța parcă doarme linistită. Se închide ca o cutie mică, se cufundă într-un somn profund și își păstrează toată dragostea și căldura în așteptarea omului său. Somn ușor, căsuța mea! Ne vedem în curând!

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Fotografiile nu îmi aparțin.